„Ca să cunoști cu adevărat o nație, privește felul în care își tratează animalele.”
— Mahatma Gandhi
Florence: Povestea unei vieți salvate
Imaginează-ți că deschizi geamul într-o dimineață și vezi o mogâldeață firavă, tremurândă, apropiindu-se cu nesiguranță de curte. O cățelușă slăbită, aproape piele și os, care simte de la distanță mirosul hranei puse pentru alte suflete abandonate. Apoi, imaginează-ți că deschizi poarta, iar ea țâșnește în curte ca și cum ar fi știut dintotdeauna că tu ești salvarea ei.
Așa a apărut Florence în viețile noastre.
A intrat flămândă, epuizată, cu coastele vizibile una câte una și cu mameloanele lăsate — semn dureros că fusese mamă, dar nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu puii ei. În ochii ei am văzut tot ce nu vrem să vedem: nepăsarea unei țări care își abandonează animalele, care le alungă, le hăituiește, le lasă să moară în tăcere.
Aceasta este România noastră — țara în care iubitorii de animale trăiesc cu inima sfâșiată zi de zi. Unde primim zeci de mesaje de ajutor în fiecare zi, dar nu mai avem unde să îi primim. Unde abandonul crește mai repede decât speranța, unde iubirea este mereu prea puțină pentru câtă suferință există. Unde adopțiile sunt dureros de rare.
Dar Florence… ea a primit o șansă.
În decembrie va pleca spre Anglia — o lume în care câinii nu sunt bătuți, alungați sau uitați, ci respectați, iubiți și îngrijiți. O lume în care suferința lor se transformă în siguranță, iar frica în liniște.
Nu putem schimba întreaga lume. Dar pentru un suflet ca Florence, putem schimba toată lumea ei.
Problema mai mare: Pe restul cine îi salvează?
Povestea lui Florence are un final fericit, dar drumul ei este excepția, nu regula. Pentru fiecare câine ca ea, sute rămân pe străzi — nevăzuți, nedoriți, neprotejați. Adăposturile sunt pline. Salvatorii sunt epuizați. Mesajele de ajutor vin necontenit, fiecare purtând o nouă viață la limită.
Și oricât ne-am bucura pentru cei care reușesc să ajungă într-o lume mai bună, nu putem uita mulțimea celor care nu vor ajunge niciodată acolo.
Schimbarea nu poate veni doar „din afară”. Trebuie să înceapă cu noi — în curțile noastre, în casele noastre, în inimile noastre. Dacă ne dorim o țară „ca afară”, trebuie mai întâi să fim mai empatici, mai responsabili, mai buni cu aceste suflete a căror singură „vină” este că s-au născut aici, în România.